Pe 7 octombrie 2006, când Putin împlinea 54 de ani, Politkovskaia a fost asasinată. Un killer o împușca în scara de bloc pe jurnalista care a deranjat un imperiu întreg cu articolele ei.
Crima nu a fost descoperită nici acum. De fapt, legea rusească spune că fapta… s-a prescris.
Îi reiau povestea pentru că vreau să știți câtă putere are cuvântul unui om credibil.
Doar gloanțele au oprit curajoasa jurnalistă, însă cuvintele ei nu au putut fi oprite nici acum. Cuvintele și faptele ei rămân. Iar eu îmi doresc să le știți.
O să aveți doar 10 minute de citit. Vă rog, creditați textul acesta cu zece minute din viața voastră.
O să fie despre jurnalism, despre o crimă, dar mai ales despre o femeie micuță a cărei măiestrie jurnalistică a ținut în șah un imperiu.
O femeie de care s-au temut cei mai puternici ”bărbați” ai Rusiei.
Anna Politkovskaia!
Era 1999. Rusia în care Putin devenise premier începuse o nouă ofensivă în Cecenia.
După primul război cecen, când armata rusească a fost umilită, rușii reveneau în micuțul stat din Caucaz. Ceva mai bine dotați și cu lecția învățată, soldații ruși au reușit să se impună relativ repede pe front. Nici combatanții ceceni nu s-au lăsat, iar al doilea război Cecen a fost crâncen, crud, cu multe victime.
Doar că la mijloc erau mulți civili. Sute de mii de oameni nevinovați. Ceceni, dar și ruși aflați între cele două armate. Nimănui nu părea să-i pese de ei.
Cu o singură excepție.
O mână de femeie din Moscova. Anna Politkovskaia, jurnalistă Novaya Gazeta.
Fusese deja în primul război Cecen. A scris multe povești despre ororile conflictului, despre oamenii care au suferit. Era cea mai indicată să meargă din nou, chit că spunea: ”nu sunt jurnalist de război”.
Avea dreptate, nu era un jurnalist tipic de front. O interesa în primul rând ce spuneau oamenii simpli, civilii, soldații, nu ce vorbeau generalii.
În timp ce alți jurnaliști trimiteau reportaje și articole despre tunuri, avioane, bombardamente, ofensive, separatiști încercuiți și împușcați – articolele Annei erau despre viața obișnuită pe timp de război.
Pensionari care trăiau la limita foamei. Tabere întregi de refugiați în pragul iernii. Copiii orfani.
În trupul ei micuț era o inimă mare. Se implica atât cât putea. De pildă, căuta generatoare electrice pentru refugiații ceceni și nu se lăsa până le găsea, le livra și se ocupa să funcționeze.
Colegii știau că Anna a revenit de pe front când veneau dimineața la muncă, iar în fața biroului ei micuț era o coadă uriașă de ceceni.
Bătrâni, femei, minori, oameni bătuți de soartă și de autorități. Erau suflete chinuite, cărora li se făceau multe nedreptăți și nici separatiștilor ceceni, nici autorităților ruse nu le păsa. Doar ea îi putea ajuta. Și îi ajuta!
Anna Politkovskaia trecuse granița fină dintre jurnalism și apărarea drepturilor omului, iar cu această ocazie și-a creat o rețea de informatori cum nici KGB-ul nu avea.
Oamenii simpli și oropsiți pe care i-a ajutat de-a lungul timpului au devenit sursele ei. Avea ochi și urechi în fiecare cătun din Cecenia.
Deși era nemiloasă cu cecenii implicați în conflict, dar și cu armata rusă, în acele momente ale războiului era respectată de ambele tabere. Generalii ruși o urau pentru articolele pe care le scria, dar îi răspundeau la întrebări. Era printre puținii jurnaliști ruși care putea merge pe front, în spatele liniilor fără să fie împușcată de separatiștii ceceni.
Prin 2002 realitatea politică din Cecenia începuse să prindă alt contur. Rusia a impus un președinte, pe Kadârov senior. Acesta a fost ulterior asasinat, iar locul său a fost luat de Kadârov junior.
Ramzan Kadârov era prea tânăr să ajungă președinte, așa că a ocupat funcția de premier. Conducea de facto cu o mână de fier Cecenia.
Luptele continuau răzleț, însă de data asta nu rușii îi omorau pe separatiștii ceceni. Cecenii lui Kadârov îi vânau pe separatiștii ceceni.
Lucrurile păreau că se liniștesc oarecum în Cecenia. Anna Politkovskaia era deja mai mult în Moscova și a început să scrie și despre lucruri “civile”. De pildă, despre un cățel căruia îi era frică să mai iasă în stradă pentru că se temea de zgomotul metropolei rusești.




